Sunt câțiva autori care au un umor exact cum aș fi vrut să am eu, dacă aș fi fost mai isteț. Trei am descoperit până acum (da-s patru): Jerome K.Jerome, Ilf si Petrov și Mark Twain. Încă mai cred că unele lucruri sunt atât de serioase încât oamenii preferă să le spună în glumă. De-aia se fac bancuri cu doamna cu coasă, cu sfântul Petru sau despre sex.
Azi am (re)răsfoit autobiografia lui Mark Twain. Am vrut să redau câteva pasaje comice dar am descoperit câteva pagini în care-și descrie mama. Ciudat, prima dată când am citit cartea n-am remarcat pasajele. Era mult înainte să moară tati, probabil mi se părea că să ai alături pentru totdeauna părinți iubitori e ceva ce mi se cuvine per se.
Iată-le:
“Mama avea un trup firav și gingaș, dar o inimă mare – atât de mare, încăt cuprindea cu dărnicie necazurile și bucuriile tuturor. Nu a arătat niciodată o jumătate de interes oamenilor sau lucrurilor, sau un interes capabil să tragă o linie despărțitoare față de alte lucruri și ființe, privite cu indiferență. Invalidul care manifestă un interes puternic și indestructibil pentru orice și oricine în afara de el însuși și care nu cunoaște și nu concepe măcar o clipă de plictiseală e un dușman formidabil al bolii și o ființă greu de biruit. Sunt sigur că tocmai această trăsătură a caracterului ei a făcut-o să trăiască până la aproape 90 de ani.
Interesul pe care-l arăta oamenilor și altor dobitoace era cald, personal, prietenos. Găsea întotdeauna câte ceva de scuzat și mai ales de iubit, până și la cele mai rele ființe, chiar dacă punea de la ea. Era aliata și prietena firească a celor lipsiți de prieteni. Se spunea că, deși prezbiteriană, s-ar fi putut lăsa amăgită să pună o vorbă bună pentru însușî Diavolul.
Ori de câte ori vreun om sau vreun animal era asuprit, temerile proprii sexului și trupului ei firav se retrăgeau, iar însușirile ostășești ieșeau prompt la iveală. Într-o zi am văzut în satul nostru cum un corsican, un diavol împielițat care era spaima satului, își fugărea fiica sub ochii speriați ai unor bărbați în toată firea, zbierând că o să rupă de ea funia groasă pe care o ținea în mână. Maică-mea a deschis larg ușa casei noastre ca să intre fata, iar apoi, în s-o închidă și s-o zăvorască, a rămas în prag, întinzându-și brațele în chip de barieră. Individul a început să o înjure și s-o amenințe cu funia aceea, dar ea nu s-a clintit și n-a trădat nici un semn de spaimă; a stat în prag, dreaptă și mândră, făcându-l de doua parale șî sfidandu-l cu niște vorbe care nu puteau fi auzite de oamenii din mijlocul străzii, ci numai de conștiința adormită a individului; acesta a sfârșit prin a-și cere iertare și, dându-i funia, i-a spus (folosind o expresie tare), că-i cea mai curajoasă femeie pe care a văzut-o vreodată. … Ba au rămas chiar și prieteni, fiindcă găsise în maică-mea un om de care simțea de mult nevoie – cineva care să nu se teamă de el. “
“Întreaga seminție a vietăților necuvântătoare avea într-însa un prieten. După nu știu ce semn subtil, hărțuitul, murdarul șî discreditatul motan o recunoștea dintr-o privire ca apărătoare și ca gazdă înnăscută a neamului său, și o urma până acasă. Instinctul lui nu greșea, căci în casa ei era la fel de binevenit ca fiul risipitor. Prin 1845 aveam nouăsprezece pisici. Și nici una dintre ele nu avea caracter, nici una nu avea alt merit în afara de meritul ieftin șî mult trâmbițat al nefericirii…… Totuși, mai bine pisicile decât nici o lighioană; copiii au nevoie de animale. Nouă nu ni se permitea să ținem animalele în cuști. O ființă închisă în cușcă, o, nici nu putea fi vorba de așa ceva – maică-mea n-ar fi îngăduit șă lipsim de libertate nici măcar un șobolan.”
0 Comments