Emil Cioran spunea, pe culmile disperării fiind, că: “Orice plăcere nesatisfacută este o ocazie pierdută pentru viață. Nu voi veni, în numele suferinței, sa opresc lumea de la plăceri, de la orgii, de la excese. Numai oamenii mediocri vorbesc de consecințele plăcerilor. Dar consecințele durerii nu sunt și mai mari? Numai un om mediocru poate dori să moară la bătrânețe. Deci suferiți, beți, sorbiți cupa plăcerii până la urmă, plangeți sau râdeti, scoateți strigăte de disperare sau de bucurie, cântați de iubire sau de moarte, căci și așa nimic nu se alege de tot! Intreaga morală n-ar avea sa facă din această viață decât o sumă de ocazii pierdute.
Sună bine, nu? Religia celor fără religie: împlinirea personală. Din unghiul din care stătea el pitit, de unde nu se vedea veșnicia și Absolutul, avea dreptate. Ceva asemănător spunea și Ecleziastul, că oricum toate-s deșertăciune. De fapt, vorba lui Pavel, dacă nu există nimic după viața asta, să bem și să ne veselim! Nu?
Corect, dar atunci să fim consecventi în amoralitatea/imoralitatea noastră! De pildă, dacă vedem politicieni furând, de ce să le cerem principii, moralitate? Cum poți impune cuiva o conduită anume în numele relativismului moral? Păi nu e și ei oameni care-și fac poftele? De ce să nu le fie și lor mentor Cioran? Dacă cineva ne tâlhărește/înșeală, să nu ne revoltăm că-i “nedrept” ori “imoral”. Putem, în cel mai bun caz, să cerem închisoarea în numele unor legi ce atârna strict de consensul social. Dar nu avem de ce să spunem că există fapte rele, groteși, demonice. Există doar acte legale sau ilegale. Pur și simplu oamenii își urmăresc propriile interese sau plăceri, ce contează că prin ele suferă sau îi fac să sufere pe alții? Până la urmă, nu există Absolut, toate-s convenții omenești, așa că hai să fim amorali până la capăt, chiar și când e pielea noastră în joc!
Eu aleg să fiu mediocru, să-mi pese de morală, deci ipocrit în cel mai înalt grad, pentru că oricine îmbrățisează morala creștină și își permite să mai arunce o singură dată cu piatra devine unul.
Știți pozele noastre (și ale altora) de pe facebook, ălea în care dăm impresia că suntem o familie minunată, de se mira alții “uite, ce fain e la ei, la noi de ce nu poate să fie așa?”. 🙂 Ei bine, suntem ipocriți! Nici la noi nu e prea fain, de multe ori. Dar acceptăm asta și facem ca uneori sa fie foarte bine, iar în rest conviețuim în pace și complementaritate, că doar nu ne-am luat ca să facem din căsnicie un permanent parc de distracții. În parte, e adevărat, căsătoria e ca cetate; cei dinăuntru vor să evadeze iar cei din afară caută să o cucerească. Dar e o cetate în care eu și Ema am intrat de bunavoie și ne asumăm asta. Aaaa, că alții au confundat nevoie de îndrăgostire și abandon cu Iubirea, “asta e, ghinion!”, – ca să citez un contemporan – tot de bunăvoie se cheamă că au intrat în Raiul-Purgatoriul-Iadul căsniciei.
O altă vorbă, preluată din înțelepciunea străzii, spune că “atunci când vezi un tip foarte fain pe stradă sau la lucru, gândește-te că și el are pe cineva acasă care s-a săturat de el”. 🙂 Ne săturăm de orice, când dispare pasiunea și noul se învechește. Sau tu credeai că vei fi primul om perfect fericit din lume? Dacă e să învățăm ceva de la animalele noastre de casă este asta: plăcerea pe care o găsesc în banal și monotonie. Nici o mâță ori câine nu schimbă “familia” doar pentru că nu-i plac pârțurile stăpânului șau pentru că vrea dintr-o dată alt tip de mângăieri. 🙂
Mai jos îl las, parafrazat, pe bunul meu prieten Denis de Rougemont să limpezească/tulbure lucrurile:
Cântecul ne spune simplu că “totul este permis atunci când se iubesc două ființe”. Prima consecință a acestei mari permisiuni este că ea face să sară în aer alianţa căsătoriei. Forţa amorului primează asupra dreptului jurământului. Însă o asemenea punere a problemei zdruncină lumea. Căci dacă ataci în forul cel mai lăuntric al ființei sensul alianței jurate, înseamnă că pregătești patul pentru o etică a barbarilor. Să-i iei femeia vecinului sau pământurile lui pentru că ai descoperit dintr-o dată că asta e “vital” și pe urmă să justifici asta prin violența dorinței….. e cam ceea ce făceau în politică imperialiștii totalitari.
Dacă e romantism, același imperialism tradus la nivel personal e scuzabil și chiar măreț? Iubirea modernă e un imens faliment intim al civilizației noastre.
Dacă este adevărat că orice ordine omenească se întemeiază pe alianță, și dacă alianța căsătoriei nu are dușman mai mare ca această “dragoste”, înseamnă că cel mai frumos cuvânt din lume ne este șoptit de diavol. El n-a făcut să numim “iubire” o vagă obsesie contagioasă, având focarul în epoca romantică și a cărei agenti de difuzare îi sunt filmele șî romanele. Această obsesie a devenit marea afacere a civilizației noastre în vreme de pace – religia celor care nu mai au nevoie de religie. Imperiul ei s-a extins peste domeniile cele mai eteroclite, de la misticism literar până la publicitatea din metrouri. …..
Supraaprecierea extravagantă a dragostei – înțeleg prin aceasta acea formă de obsesie care seamană cu iubirea adevarată așa cum seamănă orașul Lyon cu un leu – a depreciat treptat morala, sacrificiul pentru binele comun, virtuțiile virile și aspre.
Această nuanță de obsesie și ușurință cu care oamenii cedează și se declară iresponsabili și învinși de “dragoste” este specifică secolului nostru.
Evident, dragostea, dintre toate sentimentele, este un domeniu prin excelență al confuziilor între viciu și virtute, între abandon de sine și dăruire de sine. În nici o altă parte omul nu se înșeală mai abitir în ce privește motivațiile sale și nu se mulțumește mai bine cu sofisme cusute cu ață albă.
Acest tip de pasiune ne împiedică să ne simțim vinovați în chiar clipa în care știm cel mai bine că ar trebui să ne simțim vinovați. Dacă din mânie, din orgoliu, din invidie, din egoism, din prostie sau lașitate ați făcut să sufere o ființă, veți putea simți remușcarea și dorința de a îndrepta greșeala. Dar dacă o faceți “din dragoste” nimic nu vă oprește, chiar dacă o faceți să sufere de 10 ori mai mult pe acea ființă. Vedeți răul, îl deplângeți, fără îndoială, dar, sincer, “ce poți să faci?”. În acest punct, luciditatea este rară și dificilă, și, pe deasupra, complet inutilă.
Ce se poate face, totuși? Nimic, fără o credință mai puternică decât viața, fără un criteriu permanent care să califice drept egoism, ură sau maladie psihică orice dragoste ale cărei roade sunt amare, privând-o astfel de drepturile ei absolute. Dar noi avem o morală romantică, exaltăm pasiunea “fatală” și cu asta ne-am pierdut orice libertate.
Căsătorindu-vă în fața legii sau în fața lui Dumnezeu, vă luați un angajament să fiți credincios “la bine și la rău”, orice s-ar întâmpla și pentru toată viața. Dar după câțiva ani spuneți: “M-am schimbat, s-a schimbat si ea. Ce sens ar mai avea fidelitatea noastră, când ea se opune vieții? Este “sincer” să te mai cramponezi? Am jurat, e adevărat, dar eu nu mai sunt același. Și din clipa în care iubesc o altă femeie, sa mai rămân credincios ficțiunii legale are fi o pură ipocrizie”. Potrivit acestei concepții despre sinceritate, ar fi ipocrit să spui adevărul când ai chef să minți. Din nefericire, acest frumos raționament distruge bazele oricărui tratat, oricărui cuvânt dat sau schimbat, în sfârșit, însușî limbajului și posibilității de a te mai înțelege cu cineva în orice privință. Căci de ce se fac jurămintele? Tocmai pentru că se știe că viața se schimbă și ne schimbăm și noi; tocmai pentru a ne asigura împotriva acestor variații; tocmai pentru a evita ca umorile să domine rațiunea, ca momentul să distrugă eternul. Dar dacă ne gândim că e mai “sincer” să ne urmăm instinctul decât adevărul, și că “interesul vital” nu cunoaște lege, atunci intrăm într-o lume în care chiar și hitlerismul poate fi justificat.
Ordinea și pacea nu au existat niciodată decât în virtutea unui efort constant împotriva acestui gen de “sinceritate”; decât în virtutea unei constante “ipocrizii” care se străduiește să subordoneze micile nostre fericiri dreptății, dorințele noastre dragostei față de aproapele și inima capului.
Da, dintotdeauna jurămintele, când sângele ia foc, ard ca niște paie uscate. Nou e doar modul nostru de a accepta astfel de nerozii în numele Fatalității șî Sincerității.
“Dragostea aceasta care distruge atâtea fidelități prin slăbiciunile pe care le autorizează trebuie, în sfârșit, să fie descalificată în numele și din iubire față de iubirea însăși.
0 Comments